Ce trăiești într-o vacanţă în India

Pentru că tot am scris de curând despre ce aventuri cred eu că a trăit Fodor în Asia, mi-am adus aminte de prima noastră vacanță împreună, când m-a dus soțu’ la patru stele și-un papuc în India. Cred că n-am apucat niciodată să povestesc cum am văzut eu lucrurile atunci, la 19 ani.

Toată treaba a început cu Fodor care și-a făcut curaj să se întâlnească cu părinții mei pentru prima dată. Așadar, al meu și-a luat la purtător tot șarmul de Berceni și a călcat încrezător pragul apartamentului din Buzău, hotărât să le ia alor mei odorul și să îl ducă într-o expediție cum n-a văzut neam de neamul lor. Numa’ că, în entuziasmul lui, nu s-a gândit că dă peste tata, care și dacă i-aș fi spus că am picat BAC-ul s-ar fi bucurat mai mult decât când i-am spus unde mă duce iubitul/logodnicul în vacanță. Tabloul era de vis. De vise rele. Fodor încerca să explice că nu e chiar așa de rău unde mergem noi, doar că derapa cu riscul de a ieși din decor la fiecare argument: că nu e chiar așa murdar pe la ei, dar că oricum, noi ne-am făcut imunitate că nu mai spălam fructele și legumele de o lună, înainte să le consumăm. Că mergem cu ranițele în spate, dar că nu cântăresc mai mult de 20-30 kg fiecare(eu cântăream 50, cu televizorul în brațe). Că nu ne-am luat cazări din timp, pentru că acolo găsim mult mai mișto la localnici(care ne vor găti cu mâinile lor). Că apa lor nu e potabilă, dar că ne cumpărăm de la magazin.

 Că e o destinație specială, unde nu merge multă lume, de specială ce este. 

Vă jur, părea că nu ține deloc la viața lui! 

Tata e asistent medical, vă imaginați ce bine îi picau roiurile de microbi pe care și le imagina în locul divin unde avea de gând al meu să mă ducă.

Mă rog, am obținut binecuvântarea cu jumătate de gură și promisiunea că ne spălăm pe mâini până ne cad cuticulele de la unghii.

Am luat, așadar, primul zbor din viața mea din România spre oriunde. Eu-îmbrăcată de iarnă(că iarnă era în România), Fodor-cu bermude și șlapi(că știa cum merge treaba). Până la aeroport, ne-am tot uitat lung unul la altul, dar iubirea era cât casa, așa că nu ne-am spus nimic. De prin Istanbul, eu am început să dau jos din straie, ca baba Dochia.

Când am ajuns în Delhi, m-a izbit o căldură și o umezeală care mi-au șters, fără drept de apel, bruma de mascara pe care o aveam pe gene. Prima imagine când ne-am dat jos din autobuzul care ducea de la aeroport spre oraș? Un om care își împacheta preșul pe care dormise toata noaptea, pe trotuar, și își făcea ritualurile de dimineață la o cișmea: se spăla pe ochi, pe dinți, se băirbierea. Da, chiar acolo, lângă șosea.

Am ajuns la hotel. Fiecare baie avea o găleată lângă duș. Copaia de la mamaie era suuuper atractivă, trebuie să mă credeți! Nici până azi nu înțeleg la ce foloseau gălețile alea. Apa de la chiuvetă? Culoare gălbuie și textură uleioasă. Aventură, nene! Nu mi-a trebuit mie rock star? Numa’ că așa mă privea și așa mă pupa cu foc, de mă simțeam imediat la Versailles.

Așa că am mers mai departe. Am pornit, cu un microbuz închiriat, și dă-i prin țară: Agra, Jasailmer, Jaipur, Bikaner, Goa. 

Când microbuzul nu a mai putut, că s-a stricat ca o căruță, am luat un autobuz de-al lor. Între noi și șofer trona o ușă de bucătărie. Suntem tot în autobuz, da? N-ați pierdut firul, sper. Da, o ușa din aia cu geam dreptunghiular, sablat. 12 ore am mers cu autobuzul ăsta. 

Dar am văzut Taj Mahal-unde simetria mi-a satisfăcut sindromul obsesiv-compulsiv, iar povestea de dragoste a maharajahului mi-a zdrobit inima, am mers la Templul Șobolanilor- unde am crezut că mor și învii de mai multe ori, când șoriceii îmi traversau picioarele goale și se duceau în treaba lor, după aia am stat la câțiva metri de Dalai Lama, la o procesiune care ne-a tăiat răsuflarea.

Am simțit spiritualitate prin toți porii, până în măduva oaselor.

Dar am privit și de multe ori cerul, când eram în apropiere de granița cu Pakistanul, iar avioanele de luptă treceau deasupra noastră.

Ni s-a întamplat și să ne certe bătrânii pentru că Fodor era prea afectuos cu mine pentru gusturile lor, și pentru tradițiile lor. 

Poate nu am înțeles, dar am acceptat și am respectat legile țării în care mă aflam.

La un moment dat, eu umblam așa de îmbrobodită, încât mă confundau cu ai lor. Restul găștii cumpăra banane cu 3 dolari kilogramul, eu cu 50 de cenți. Păream de-a casei.

Așa o țară a contrastelor mi se părea că nu există pe pământ, și totuși, atâta farmec…cât nu puteam să duc.

Nu pot să vă zic cât de frumos a fost în deșertul Rajasthanului. Am plecat, dimineața,  pe cămile către locul unde aveam să înnoptăm. La prânz ne-am oprit sub niște copăcei rari și ghizii noștri au făcut repejor un foc și au gătit un fel de tocăniță pe care am mâncat-o pe nerăsuflate din niște talere de metal. Apoi, cât noi ne-am strâns lucrurile ca să mergem mai departe, ei au frecat farfuriile cu nisip, le-au pus în saci, înapoi pe cămile și am plecat mai departe.

Am ajuns la locul de campare, și de jur-împrejur-doar nisip cât vedeai cu ochii. Pustietate.

Am mâncat și cina tot din talerele de metal. Cu tot cu niște fire de nisip de pe la prânz. Dar ce conta când, după apusul spectaculos, am văzut bolta de stele ca niciodată în viață? De jur împrejurul nostru era doar întuneric și cer.

Tot frumusețea de pe lume a fost și în Goa, unde oamenii păreau mai deschiși și mai relaxați ca în alte regiuni.

Ne-am cazat chiar pe plajă, într-un bungalow ca o sacoșă de rafie. Cu pereți subțiri, făcuți din ratan, prin care intra lumina de afară în fascicule înguste și ți se părea că valurile se sparg chiar în pragul colibei. Sunetul mării era constant, ca o melodie de care nu te mai saturi.

Cele mai frumoase momente le-am trăit acolo. Poate nu pare chiar de vis, din cum povestesc, dar a fost…magic! Primii oameni de pe pământ, noi eram!

Am mâncat prin toate bodegile, în restaurante mai de Doamne-Ajută, dar și de pe stradă, de la cei care întorceau direct cu mâna chifteluțele în ulei încins. Ce de arome, de condimente, de gusturi pe care nu le mai simțisem niciodată!

Ne-am băgat nasul și mâinile până la cot în magazinele lor de vechituri și am îndesat în ranițe lucruri pe care să le aducem acasă, de la un moment dat, căram amandoi ca niște măgari, dar nu lăsam comorile în urmă. Ne-am aruncat încălțările, hainele, cosmeticele, dar am făcut loc pentru o cutie de bijuterii superbă, făcută din lemn și vopsită manual, pentru un cap al lui Buddha cioplit dintr-un trunchi de copac, înalt de un metru și vreo douăzeci de centimetri, pentru două pocale cu picior de argint pe care mai aveam un pic și le țineam în dinți de teamă să nu le spargem și pentru tot felul de mici mărunțișuri absolut fermecătoare.

Nu a fost o vacanţă all inclusive, dar a fost o vacanţă care ne-a legat definitiv unul de altul. A fost aşa de profund totul,de îmi e şi greu să explic în cuvinte. Sper ca nunta de argint să o sărbătorim tot acolo. Cred că orice cuplu la început de drum trebuie să trăiască o aventură asemănătoare. Aşa cred eu că trebuie să fie începuturile: să te arunci cu mult curaj în necunoscut, să ai încredere, să ai doar o raniţă în spate şi o inimă plină de sentimente.