Cum tratezi răceala cu văicăreală

Frumos toamna: frunzele ca florile de colorate, raze blânde de soare, miros de legume coapte la plită…vânticel aducător de viruși gripali și alți carcaleți. Să rămânem la acest ultim aspect, că în punctul ăsta ne aflăm deocamdată. Așadar, ne-a luat frumos în primire un guturai pe toate ale casei: subsemnata, fii-mea, soră-mea, soacră-mea.
Roșu în gât, nas înfundat, ușoară confuzie și durere de cap. În fine,ne doftoricim una pe alta, ne batem pe la ușile dormitoarelor: “Auzi, îmi dai și mie paracetamol?” “-Da, dar adu’ și mie termometrul!” Am mai băut un ceai, am mai mâncat o supă, am trecut peste.

În tot timpul ăsta, al meu o ținea numai în caterinci: că ce fețe avem, că ce bine că măcar unul din casă are ADN perfect(adică el), că noroc cu stâlpul familiei(tot el) că are grija de firavele de noi, că uite cum ne îmbolnăvim pe capete și îi facem numa’ probleme. Ni’nu mai zic…
Atâta doar că până să zică “hop!” ne facem noi bine și se îmbolnăvește frumosul-chiparosul. Gena perfectă, l’ombelico del mondo, bugs bunny și daffy duck…înțelegeți voi.
Eu cred că la concursul ăla de au fost declarați bărbații sexul puternic nu au avut și o probă în care să iasă vii dintr-o răceală. Mă rog.
Soțu’, pe canapea, la televizor, ca un tigru. Ca un tigru răgea, adică: că îl doare capul, că sigur are febra vreo 56, cam așa, că ce a luat el nu e ce am avut noi, ci ceva mult mai grav, cu siguranță. Că medicamentele nu își mai fac efectul ca pe vremuri, ca oricum lui îi trebuie ceva special inventat pentru al său ADN impecabil, că dacă scapă cu viață o să se facă studii de caz pe el…ce să mai, tânguieli fără seamăn. Și mai ales că i-am dat gripa intenționat ca să îl băgăm în pământ și să îi luăm averea.
Partea proastă a fost că s-a nimerit ca eu să fiu plecată în primele zile după ce el a dobândit răceala, așa că telefoanele de acasă sunau apocaliptic: “Hai mai repede înapoi că nu cred că mă mai prinzi!”🙄 Cam așa.

Vă dați seama că am venit într-un suflet acasă, cât de repede s-a putut. Îl găsesc mult mai bine, doftoricit și cu viroza plecată în ale ei. Mă așez lângă iubitul de el care acum era plin de dragoste și recunoscător că e sănătos tun: “Vai, Țuca, prin ce am putut să trec, a fost cât pe-aci”- toate aceste mulțumiri spuse pe un ton nemulțumit și tânguitor.
Îl întreb, cu cea mai caldă și înțelegătoare voce din lume:”Ce mai e acum? Te-ai făcut bine, eu am venit acasă, ce e în neregulă?”
Răspunsul a fost revelator: “Țuca, mie și BINELE ÎMI FACE RĂU!”

A rămas vorbă!