Un mic om mare

   Toată copilăria mea mi-am dorit să fiu un om mare. Mă probam cu pantofii mamei, cu taioarele ei, cu fustele pix. Practic, voiam să fiu mai cu…mărgele decât eram.

Am grăbit totul cât am putut, doar-doar oi ajunge mai repede acolo unde credeam eu că e libertatea aia a omului în toată firea, căruia nu îi dictează nimeni ce sau cum trebuie să facă.

M-am angajat cât de repede s-a putut, în aceeași idee: “să fiu pe picioarele mele”, cum se spune.

Poate, în subconștient, am atras și omul care azi îmi e jumătate. Cu 13 ani mai mare ca mine. Mulți ar spune că e o diferență notabilă. Eu susțin că fix atât trebuia să fie, altfel nu am fi fost în aceeași etapă a maturității.

Cu Diana am rămas însărcinată la 21 de ani. Programat. Făceam calcule și în privința zodiei, atât de programat.

Ce nu am programat, au fost lecțiile de viață care au venit la pachet cu ea.

Să îți dai timp să admiri o buburuză care se urcă pe o frunză, să spui naiv adevăruri care îi lasă pe toți cu gura căscată, să simți că sarcina de lucru într-o zi de joi este să te joci până când cazi lat, să împachetezi trei bomboane din patru, câte ai primit, și să le faci cadou celorlalți membrii ai familiei, astea toate și multe altele, mi-au adus aminte că am sărit niște etape în fuga mea către maturizare și că acum e momentul să le retrăiesc la maximum.

Și m-am aruncat cu brațele deschise:

“-Mami, mergem să ne dăm în roller-coaster?” “-Da”, “-Mami, dormim la cort în weekend?” “-Da!”, “Mami, vrei să…?” , “Da!”.

De o mie de ori “Da!”

Și așa m-am trezit, la 30 de ani, de-a dreptul…zglobie, cu o parteneră veșnic solară, optimistă și pusă pe șotii, de nici nu știu pe cine ar chema învățătoarea mai degrabă la școală pentru o discuție serioasă: pe mine, ori pe ea?

Mi-o sta bine așa, nu mi-o sta…nici nu mai contează. În curând o să crească, cine știe dacă tot pe mine o să mă vrea de prietenă ori ba? Mai bine profit acum.

1 iunie mi s-a părut tot timpul o zi specială, ziua în care sărbătorim cel mai prețios lucru: pe copiii noștri.

Așa că azi, cu această ocazie, ne-am pus hainele de joacă și am mers la Park Lake, la expoziția interactivă Hotel Transylvania. Noi suntem fane declarate ale desenului animat, așa că de abia așteptam să ne întâlnim cu Mavis, cu Dracula, Murray și Frankenstein. După o poză în fața castelului fermecat, primul lucru de care ne-am bucurat a fost Scream Room, o cameră în care poți să intri și să urli cât te țin plămânii, iar un aparat măsoară decibelii emiși. Noi am ajuns la 85. Dacă vă duceți, să ne ziceți și nouă ce scoruri ați obținut. 🙂

După ce ne-am eliberat de energia suplimentară, am mers la Escape Room, unde am căutat chei, am deschis cufere și uși secrete, am descifrat limbaje codate și am trecut cu greu de obstacolele și laserele din Camera Mumiei.

În final, Diana a ieșit câștigătoare și a obținut diploma de “Cel mai tare monstru!”

Victorioase, am mers apoi să desenăm pe pereții castelului lilieci, fantome și alte năzbâtii care ne-au trecut prin cap.

Chiar daca weekend-ul ăsta am ratat sesiunea de împachetări la Spa, le-am prins pe alea de la Hotel Transylvania…atâta doar că aici te împachetează în mumie.:))) Ne-a plăcut, am râs, ne-am tras în poză.

Ce voiam să vă spun…Îmi place de mor generația asta pentru care monștrii nu se mai ascund în dulapuri sau sub pat, ci devin prieteni cu cei mici și le arată calea către lumi fermecate. Eu zic să profităm cât putem! Așadar, fiți copii alături de copiii voștri!

Expoziția de la Park Lake este deschisă până pe 9 iunie, în fiecare zi, între orele 12:00 și 20:00. La 14:00, la 16:00 și la 18:00, personajele preferate din film vin să se întâlnească cu cei mici sau mai mărișori, pentru că există activități pentru toți. Este foarte distractiv și clar merită să dați o fugă până acolo! Aștept impresii și de la voi.

La mulți ani, micuților!