Bebeluşii la naştere, între mit şi realitate. Episodul 1

Nu judecaţi după imaginea de mai sus, am pus-o ca să nu sperii viitoarele mămici.:)

Știți întrebarea aia clasică, imediat după ce ai născut: “Și, cu cine seamănă?”

Ei, bine, fii-mea hotărâse să treacă peste genele mele, ale lui ta-su, ale bunicilor și străbunicilor și semăna cu Gollum. Da, ăla din Stăpânul Inelelor, de își pierduse tinicheaua dătătoare de puteri magice de pe deget.

Hai să o luăm totuși cu începutul

Am atâtea prietene graviduțe anul asta încât nu mă pot abține de la a-mi aminti cum a fost pentru mine perioada aia. Mai ales că îmi fac planuri curajoase de a repeta experienţa.

Prin luna a șaptea, m-a luat panica: dacă nu o să mă descurc, ceofifostîncapulmeu, dacă nu o să pot să nasc, dacă o să doară, unde naiba am pus mașina timpului ca să mă urc un pic în ea, și altele multe de îmi zumzăiau prin cap la orice oră din zi și din noapte.

Dar cum Doamne-Doamne și Mama Natură le așază anume ca să putem să depășim momentul, cam de prin luna a opta, când am intrat în linie dreaptă spre finish, corpul mi-a arătat că mai bine nasc decât să ne înghesuim și eu și copilul în același trup.

Pe scurt, cea mică avea program diferit de al meu: eu încercam să dorm, pe ea o apuca relocarea: vertical, orizontal, în sensul acelor de ceasornic și invers. De obicei, își găsea o poziție comodă pe ficatul meu, pe splină sau pe vreun nerv sciatic de râdeam nervos și îmi dădeau lacrimile de durere aproape în același timp.

Aveam constant senzația că m-am transformat într-un ou cu surprize, mergeam un pic crăcănat și cam orice mâncam se oprea pe la jumătatea esofagului, că mai jos nu prea avea loc să se mai ducă.

Pe la 40 de săptămâni, credeam că nu mai scap, aveam impresia că o să rămân veșnic însărcinată și cu mobilitate 0. M-am apucat să car niște bidoane de apă, doar-doar s-o declanșa ceva, de se uitau vecinii la mine ca la felul paișpe’.

Numărătoarea inversă

În fine, cum zilele treceau și părea că nu se întâmplă nimic, într-o seară mă pun cu Fodor în canapea și dăm drumul la un serial nou. El își pune un pahar de vin, eu iau pungă de chipsuri în brațe, ne întindem până pe la 1 jumate la televizor și după aia adormim.

Ghiciți ce? În două ore un sentiment ciudat m-a trezit. Nimic scris în cărți, doar o senzație…altfel. Un fel de neliniște. Preventiv, îmi fac un duș și mă îmbrac frumos. Așa aranjată, mă apuc să îl trezesc pe Fodor. Al meu, lemn. Dormea și visa de îți era mai mare dragul. Îi spun la ureche că eu cred că nasc și asta l-a făcut efectiv să se prăbușească din pat. Ne urcăm chiori de somn în taxi și pornim spre Spitalul Elias.

Ce credeți? Mi-am luat bagajul de maternitate? Nu l-am luat, ce-s tâmpită? Ce să fac cu el? :))) Ajung, cum vă spuneam, la spital cu mâna goală și constat că nici buletinul nu îl am.

Realizez acum că nu era prima dată. Nici la cununia civilă nu l-am avut, de era Fodor să facă atac de panică și să se răzgândească de la a-mi mai da numele lui.

Mă rog, încep asistentele să mă monitorizeze, mi se confirmă că a venit momentul, Fodor pleacă din nou acasă după acareturile mele, eu rămân în block-start. Era vreo cinci și jumătate dimineața.

Naşterea

Pe la 11 fără ceva, Diana era gata să-și facă intrarea în lume. Eu, pregătită ca la maraton, ce să mai. La 11:40 s-a născut și mi-au pus-o în brațe. Înainte de asta, îmi derulasem în cap toate filmele americane cu momentul ăsta de o drăgălășenie fără margini.

Eu, în schimb, am primit o ființă necăjită și mozgolită, roz-mov, cu capul țuguiat, un picioruș un pic strâmb, ochii umflați și care plângea de mama-focului.

Păi bravo mă, unde sunt copiii ăia înveliți în păturici pufoase, cu fețele senine și care se uită în ochii tăi gata să-ți spună “mama” din primele 5 minute de la naștere?

Reacţia lui

Trec peste șoc doar la gândul că în curând o să moară și capra vecinului- urma să o vadă și Fodor pe asta mică.

Pe mine mă transferă într-o cameră alăturată și, între timp, îi duc copilul și lui soțu’: “Felicitări, domnul Fodor, aveți o fetiță superbă, de nota zece!”

Fodor săracu’ se tot uita la asistentă și nu înțelegea unde e fetița superbă. Înghite în sec și vine să mă vadă pe mine:

(îngrijorat)”-Cum ești, iubita mea?”

(eu, sfârșită)”-Bine…Ai văzut-o?”

(el pune la bătaie tot talentul actoricesc și mimează încântarea)”-Daaaaa!!!!”

(eu, sinceră, că nu mai aveam ce pierde)”-Doamne, cât e de răvășită, sărăcuța!

(el, dezarmat și fără speranță) “Da…”

Ne luăm în brațe, ne spunem “te iubesc”, ne încurajăm unul pe altul că uite cât a avansat medicina estetică, că poți să faci oricând din rățușca cea urâtă Miss Univers, că mai bine să nu ne facem griji, că măcar poate o fi deșteaptă.

Rezolvarea

La scurt timp, vine medicul neonatolog să mă pună în temă cu ce am de făcut mai departe: de pus ser fiziologic în nas de nu știu câte ori pe zi, de tamponat buricul cu betatină, de șters la ochi cu nu știu ce, de dat pe limbă cu glicerină…atâta lista am primit, de nu mai știam cum mă cheamă. Tot neonatologul mă liniștește și îmi spune că o să arate și copilul meu normal, că o să aibă capul rotund, că dacă-i fac masaj la picioruș se îndreaptă și ăla, că are nițel icter dar rezolvăm și asta și că, în concluzie cam asta e, așa-i la nașterea naturală.

Pe de altă parte, pe cât era de ciufulită, pe atât îmi venea să o pap cu totul de drag. Așa cum era, firavă și cu mocuța dezordonată, știam că nu mai pot să respir fără ea. Fodor, tata-urs, la fel. Ne uitam la ea amândoi și ne minunam de fiecare bucățică în parte.

Doctorul a avut dreptate. În vreo trei zile bebelina s-a luminat la față, după alte câteva s-a îndreptat piciorușul, iar capul a luat formă perfect rotundă.

Așadar, mămici, don’t panic! :)) Dacă fizic, bebelușii par ușor debusolați la naștere, răbdare: magia se produce în câteva zile! 🙂 Voi ce reacție ați avut când v-ați văzut prima dată copiii? Vi s-au părut Feți-Frumoși, Ilene Cosânzene sau mai degrabă nepoții Zmeului?