Aventuri la cumpărături. Generația mea VS generația ei

Am fost ieri cu asta mică la cumpărături. Nu știu dacă voi scăpați vreodată fără să luați și chestii extra, dar eu nu scap. Câteodată sunt dulciuri, altădată jucării, iar uneori, haine.

Plecând de la gândul ăsta, mă uitam la ea cum aleargă printre rafturi și mi-am adus aminte cum decurgeau cumpărăturile când eram eu de vârsta Dianei. Păi în primul rând, îți trebuia un adevărat plan de bătaie, nu plecai la shopping așa, câine surd la vânătoare.

Aveai nevoie de încălțăminte? Ferească Dumnezeu, că pentru asta mama aproape că trebuia să își ia o zi de concediu, la câte ore ne lua să batem orașul în lung și-n lat, la cele 4 magazine din cele 4 puncte cardinale ale Buzăului, care aduceau încălțări trainice, din piele…odioase.

Se rupseseră dresurile sau șosetele de școală? Era un anumit loc, în partea cealaltă a orașului, care aducea din alea bune, rezistente, de bumbăcel.

Rechizite? Trening pentru ora de sport? La fel, ore întregi de căutări, pipăit de materiale, comparat de prețuri.

Costumație de prințesă/zâna anotimpurilor/spiriduș pentru serbări? Ha! Pe astea mi le croia și cosea mamaie, ca să nu mai avem discuții.

În general nu prea aveam discuții la capitolul ăsta, al vestimentației și al cumpărăturilor. Pe vremea aia, terapia prin shopping ar fi însemnat un dezastru pentru bugetul casei, deci era de preferat să fac terapie cu aer curat la țară, la bunici. Ceea ce se și întâmpla.

Recunosc, unele obiceiuri de la mama au rămas adânc sculptate în personalitatea mea de shoppingăreasă până azi și sunt foarte pretențioasă la materiale. Rareori cumpăr din prima. Poate doar când comand on-line și Fodor se prinde la un moment dat că butonez prea mult tableta, și mă întreabă: “Dar tu ce faci acolo?”. Atunci, mă sperii, dau click repede pe “cumpără”, închid fereastra și zic: “Verificam mail-ul.”

Mda, așa mă sperii eu.

Cum ziceam, din magazinele non-virtuale nu iau prima cârpuliță colorată. Mai dau două-trei ture, ca-n club, până mă decid să plec cu ceva acasă.

Cred că e ca la mâncarea aia bună pe care o savurezi linguriță cu linguriță. Nu vreau să se termine prea repede, așa cum nu vreau să se termine nici runda de shopping.

În prezent, nici nu se mai pune problema de răbdare, așteptare, comparare: caută copilul meu cu mâinile până la cot în rafturile din magazine: bluze cu paiete reversibile, pantofi sport care își schimbă culoarea la soare, colanți cu nu-știu-ce personaj de la Disney și așa mai departe.

Poate să fie bluza făcută dintr-o pungă de plastic reciclată, și să coste cât una din cea mai fină mătase, dacă are personajul preferat pe ea sau paietele corespunzătoare…bingo! Mi-e clar ca trebuie să o duc pe asta mică la niște cursuri de educație financiară, că așa nu mai ține.

Și chiar dacă mă plâng, încă e bine. Mi-e groază de ce mă așteaptă.

Am văzut niște fetițe mai măricele îmbrăcate din cap până în picioare în niște branduri de trebuie să îți vinzi rinichii ca să iei măcar bluza.

Cred că o să îmi iau al doilea job, ca să mă pregătesc din timp.

La voi cum e? Cum vă comportați la cumpărături când mergeți singuri? Dar cu cei mici? Și copiii voștri vă fac capul pătrat când hoinăriți prin magazine?