Acomodarea cu un bebeluș. Episodul 2. Acasă.

Dacă tot am ajuns la capitolul cu bebeluși, eu am împărțit experiența mea pe episoade. Nici așa nu am loc să scriu tot, că noi parcă și suntem familia aia în care se întâmplă toate.Toate de tot râsul, adică.

Așadar, după trei zile de stat la maternitate, de abia așteptam să ajung acasă, ca un un pirat care a găsit o comoară și fuge să o ascundă bine. Nu mai spun de faptul că aveam așa un sentiment că numai eu știu ce să îi fac copilului și că, în rest, toată lumea este neîndemânatică.(habar nu aveam ce mă așteaptă)

Dacă există un sindrom în care suferi de așteptări prea mari, eu am boala asta cu siguranță.

Și de data asta, am plecat la drum cu scenariul făcut: o hrănim din trei în trei ore, o schimbăm când face pe ea și, în rest, copilul doarme și eu mă uit la seriale, pap lucruri bune ca să produc lăptic și mă dau cu creme să nu mi se deshidrateze pielea.

Hahahahahahahahahahaha!

Încă de când am călcat în dormitor și am așezat-o în pătuț, a început să urle. Buton de on/off…ioc! O pun să pape, adoarme la sân, o pun iar în pat…urlet! Vreo două săptămâni am ținut-o așa: ea numai cu mine, eu numai cu ea.

Fodor nici nu mai avea curaj să intre în dormitor, că la mine era ca-n bârlogul ursoaicei: nu știai dacă mai scapi viu de acolo. Crăcăna ușa un pic și îmi șoptea cu grijă: “Țuca, ai nevoie de ceva?” Până să încep să mârâi la el, pica deja varul din jurul tocului de tare ce fugea săracul om.

Mama-soacră era mai curajoasă, și tot venea să mă ajute, da’ eram eu tâmpită să accept? Nuuu, că mie mi se construia o statuie în Berceni dacă stăteam cu copilul legat de gât. Acum, dacă îl fac pe al doilea, îl las și la o vecină când am nițică treabă dacă e…

Ritualuri

Schimbatul scutecului. Cei care nu aveți copii, vă rog încercați să puneți un scutec pe o pisică. Sau, și mai bine, pe o caracatiță. Luați miorlăitul de la prima, combinați-l cu mișcarea de membre de la a doua, și aveți tabloul perfect. Plus ceva miros de-ți dau lacrimile, un tricou lipit de spate și tensiune crescută. Cred că fii-mea a văzut, până la 8 ani, 4 rochițe în dulapul ei. În rest, body-uri, tricouri, pantaloni de trening. Practic, nene. Nu mergea cu fonfleuri, că pierdeam startul.

Tot la capitolul scutece trebuie să vă povestesc cum Fodor murea câte puțin pe dinăuntru de fiecare dată când trebuia să schimbe copilul. Dacă nu icnea și se înverzea săracul, de am crezut că trebuie să mă interesez de un transplant de fiere pentru creștin, că nu o mai duce mult.

Asta mică, parcă avea dușmănie pe el. Odată, i-am lăsat pe amândoi acasă și când m-am întors, Fodor îi făcea baie generală. Se murdărise bebelușa gingașă de cacao pe tot spatele până la ceafă, și nu a mai avut ce-i face.

Toaletarea bebelușului

Aveam o pungă de un leu plină-ochi cu ser fiziologic, creme, betadină, bețișoare, fașă sterilă. De trei ori la ochi din interior spre exterior, de cinci ori la buric, de alte trei ori la urechi, de alte cinci la năsuc. Pierdeam numărătoarea, o luam de la capăt, ștergeam și dezinfectam tot ce prindeam. Eram ca la fabrică, de ziceai că trebuie să îmi fac norma, că mă dau ăștia afară.

Îmi scrisesem sarcinile în agendă pe coloane și bifam ce am rezolvat. Un fel de excel ținut pe noptieră, la capul patului. V-am zis că am o ușoară genă de tocilară.

Scosul la aer

Am dat o cârcă de bani pe un căruț paișpe-n-unu’ care mai avea olecuță și mergea cu ăla micu’ afară în locul tău. Parcă-l și vedeai pe săracul căruț cum stă el punctual, îmbrăcat și încălțat la ușă: “Haide, doamna Fodor, mai aveți mult? Că mai am și altă treabă!”

Pentru plimbările astea zilnice, toată lumea se organiza ca la armată: Fodor lua căruțul, mama-soacră geanta burdușită a bebelușului, eu copilul. Stăteam la etajul 3 pe vremea, aia, într-un bloc fără lift. Până jos lua Fodor sfințișorii din ianuarie până în iunie. La urcare, din iunie până în decembrie. De două-trei ori pe zi.

Să vă mai zic că din momentul în care a început să meargă asta mică nu a mai dat o ceapă degerată de Buzău pe căruțul nostru de fițe, scump cât o garsonieră? Ni’nu mai zic…

Dezinfectare și paranoia

Vizite acasă? După prima lună. Botoși de unică folosință. Spiiirt! Baxuri de spirt! Sterilizatoare. Am lăsat sute de mii de microbi și acarieni fără casă, fără masă. Am stricat câteva așternuturi tot spălând la 90 de grade. Opritori de uși, de geamuri, de sertare, de prize. Protecții de colțuri și canturi pentru mobilă. Perne puse oriunde exista orice fel de pericol. Dacă de pe holul apartamentului nostru te aruncai în sufragerie ca în piscină, era imposibil să te lovești de ceva. Eram bine, da. Organizați.

Asta până când copilul a început să pape scame de pe mochetă și să-și molfăie proprii șoșoni. S-a autoimunizat de n-a avut aer.

Acum, sincer vorbind, înțeleg de ce trebuie să stea mamele 2 ani acasă. Păi primul an e inumAN, ca să zic așa. Din al doilea, se relaxează mult lucrurile, și copilașul parcă dă înapoi tot ce a primit: drăgălășenie, iubire, zâmbete. Eu, cel puțin, așa am simțit. Partea foarte bună e că, de atunci și până acum, perioadele astea frumoase au ținut-o șir și parcă nu mă mai satur de EA. Acum parcă îmi e dor de perioada în care era cât o gălușcă.  Așa minuni sunt copiii…miracole cu ochi și piciorușe.